Mancarea ramane un lux pentru artisti

Muzica, teatrul… intotdeauna au fost pasiunile mele. Pasiuni care m-au dus cateodata in pragul disperarii. Trebuie sa fii ticnit de-a binelea sa-ncerci sa faci arta pe la noi. Sa-ncerci sa iesi din sfera comercialului si sa faci pur si simplu ce simti. De cele mai multe ori in domeniul artistic de pe aici te lupti cu morile de vant si, chiar de reusesti, nu ai sanse sa mananci nici macar paine cu ceai; chiar daca ai muncit din greu. Am mai auzit comentarii de genul.. “a, e muzician, habar nu are ce-nseamna munca”. Arta iti cere foarte mult timp si munca, trebuie sa te dedici cu totul ei, sa renunti la prieteni cateodata, la viata ta. Costul e foarte mare de vrei sa faci ceva bine. De primit in schimb? Eu continui sa-mi zic de public, faptul ca e acolo langa tine si te sustine e mai mult decat ai nevoie. Dar sunt momente in care ti se face foame si te uiti la o sala goala care mai devreme urla pentru un bis. S-au stins luminile si-ai ramas singur. Te uiti in stanga si-n dreapta sa cauti singurul lucru care te face sa mergi mai departe… chitara, sau in cazul meu ar fi si saxofonul. Dar corzile-s rupte, si sax-ul e inchiriat, si, ramai din nou pe scena singur, in intuneric intrebandu-te “Hei, azi de unde mai iau niste bani pentru corzi? Ca de mancare, cine mai are nevoie?”