Doar pentru nebuni

Ce lucruri bune sunt impacarea, absenta durerii, zilele suportabile ce trec furis, in care nici durerea, nici placerea nu indraznesc sa ridice glasul, cand totul vorbeste in soapta si se strecoara in varful picioarelor. Numai ca, din pacate, eu sunt genul de om care nu suporta prea bine multumirea de soiul asta; fiindca dupa o scurta perioada de timp ea se transforma pentru mine in ceva insuportabil de urat si gretos, asa incat trebuie sa-mi caut refugiul, disperat, in alte temperaturi, cauzate fie de placere, fie, daca altfel nu se poate de suferinta. Dupa ce sunt o vreme ocolit de placeri sau de dureri, dupa ce respir aerul plin cu fada indiferenta a asa-ziselor zile bune, in sufletul meu de copil se isca vantul suferintei si al nenorocirii, si prefer sa simt in mine arzand mai degraba o durere diabolica, decat aceasta convenabila temperatura a camerei. Atunci ma apuca dorul salbatic de sentimente puternice, de senzatii, furia fata de o asemenea viata incolora, plata, normala si sterilizata si un chef nebun de a distruge ceva, sau pe mine insumi, de a savarsi niste tampenii temerare, de a procura unor tineri cuprinsi de dorul de duca ravnitele bilete de tren si sa-i insotesc spre necunoscut, de a seduce o fata si de a suci gatul catorva reprezentanti ai zilei de azi. Caci ceea ce urasc si dispretuiesc mai mult si mai presus de toate sunt sanatatea si tihna, optimismul cocolosit al omului oarecare, ordinea obtuza, prospera a mediocritatii a tot ceea ce e normal, a caii de mijloc.   

Arborand aseara un aer de veselie, marsaluiam pe asfaltul umed si tocit al strazilor, luminile uitandu-se la mine aureolate de lacrimi, palpaind la pacla rece si umeda, licariri palide, reflectate pe pamantul ud. Mi-am amintit de anii uitati ai tineretii mele – ce mult indrageam pe vremea aceea serile intunecate si cu cata lacomie si incantare sorbeam pe vremea aceea sentimentul de singuratate si melancolie, mergand ore intregi in noapte, pe ploaie si pe furtuna, in mijlocul naturii ostile, vaduvite de Frunze. Inca de pe atunci eram singur dar gustam din plin versurile care ma bantuiau si pe care, dupa aceea, sezand pe marginea patului, le asternam pe hartie in camera mea. Ei, dar toate acestea au trecut, am golit paharul pana la fund si nimeni nu mi l-a umplut la loc. Imi pare rau ca s-a intamplat asa? Nu, niciodata. 

 Nu-mi pare rau de nimic din tot ceea ce a fost candva. Imi pare rau de ziua de azi, de prezent, de nenumaratele ore si zile pe care le pierd, pe care le indur numai, zile care nu-mi ofera nimic, nici daruri, nici cutremurari. Dar, slava Domnului, exista si exceptii cum ar fi dansul, care-mi aduc daruri surprize, rup orice zid in cale si ma poarta iarasi pe mine, ratacitul, inapoi spre inima vie a lumii. Cuprins de tristete si totodata de o vie emotie, am incercat sa-mi amintesc ultima oara cand imi fusese dat sa am un astfel de sentiment. Se intamplase in timpul unui concert, cand intre doua masuri a unui pian interpretat de suflatori mi se deschise din nou partea spre lumea celalta, in care strabatusem cerul in zbor. Nu mai refuzasem nimic pe lumea asta si inima mea prinsese drag de tot ceea ce era in jurul meu. Viziunea nu a durat mult, poate un sfert de ora, dar mereu mi-a revenit in vis, sau in alte momente din viata mea. Ah, cat de greu este sa dai de aceasta dara dumnezeiasca in tumultul vietii pe care o ducem noi, in mijlocul acestei epoci pline de atata impacare, atat de sleite de spirit. Cum sa nu fiu un lup si un sihastru jerpelit in mijlocul acestei lumi, cand dintre toate telurile ei eu nu impartasesc nici unul, cand bucuriile ei ma lasa rece! Nu pot pricepe placerea si bucuria pe care oamenii spera sa le afle in trenurile si hotelurile aglomerate, in cafenele pline pana la refuz, cu muzica obsesiva, si multe altele – toate aceste bucurii, la care mii de oameni se imbulzesc si se straduie, desi mi-ar fi si mie accesibile, totusi raman de neinteles, nu le pot impartasi. Iar tot ceea ce mi se intampla in rarele mele ceasuri de bucurie, tot ceea ce pentru mine inseamna voluptate, eveniment, extaz si inaltare, teate acestea oamenii le cunosc si le cauta, si le indragesc cel mult in carti, caci in viata le considera drept o nebunie. Si intr-adevar, daca lumea are dreptate, daca muzica aceasta din baruri si cluburi, amuzamentele acestea in masa, acesti oameni care se multumesc cu atat de putin, daca toate si toti acestia au dreptate, atunci eu nu am, atunci eu sunt nebun, atunci eu sunt intr-adevar un lup, asa cum insumi mi-am spus adesea, un animal ratacit intr-o lume straina si neinteleasa, un animal care nu-si mai afla nicaieri salas, aer si hrana.