Am organizat de curând un nou concurs de poveşti pentru copiii cu care lucrez (între 6 şi 17 ani). Sunt dezamăgit, în ultimii ani nu văd decât cum îşi pun singuri limite. Au învăţat să spună mult prea repede nu pot sau nu ştiu, fără măcar să încerce. Din ce am primit, se pare că spiritul de aventură, libertatea şi imaginaţia nu mai sunt ca acum câţiva ani. Pe cine să dăm vina? Televiziune? Şcoală? Părinţi? Sau pe noi, cei care le oferim şi altceva în afară de goana după bani, aş îndrăzni să zic că le oferim prin dans, muzică, teatru, şi vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, o parte mai bună, mai luminată a lucrurilor; o poveste. În fond, arta este o poveste. Fie că o spunem prin dans, muzică sau vorbe… cu zâne, vrajitori. Cel puţin asta încerc să-i învăţ pe copiii cu care lucrez, să-şi elibereze mintea, să ştie că totul e posibil şi că orice vis poate deveni realitate.
Tendinţa generală care o găsesc îngrijorătoare la mulţi părinţi: cer copiilor să fie de nota 10+ la toate materiile, să-şi împovăreze mintea cu tot felul de lucruri inutile. Obosiţi după învăţat, se “relaxează” ori în faţa computerului, ori în faţa televizorului. Ca o mică paranteză, legat de TV, v-aş propune un mic experiment. Apucându-mă foarte serios de dans, mi-am restructurat camera, pus oglinzi pe un perete, doar un pat, un computer şi în rest să am loc să repet, am dat televizorul afară din cameră, l-am încuiat într-un loc uitat de lume şi de timp. Ce credeţi că am descoperit? A fost de-a dreptul şocant să constat cât timp liber mi-a rămas (nefiind omul care să se uite mult la TV, un Cartoon, Boomerang). Brusc am avut atâta timp încât nu ştiam ce să mai fac cu el.
Propunerea mea ar fi, mai puţin învăţat (bine, nu deloc, totuşi şcoala e un rău necesar), şi mai multe întrebări. De ce? De ce sunt aici? De ce să fac asta? De ce să nu încerc ceva nou? Şi nu există nu pot, asta este o minciună. Poţi face absolut orice îţi doreşti!
Suntem cu totii din ce in ce mai impovarati de probleme reale sau artificial create.Eu am incercat sa stau de vorba cu mine si parca nu reusesc sa ma aud.
Ce e mai grav este ca intradevar copiilor astazi parca li s-a furat dreptul la visare si la crearea unei lumi plina de culoare.
In ceea ce priveste tv-ul intradevar e o pierdere de timp, moarte pentru ai nostrii neuroni.
Sunt de acord cu ceea ce a zis Ovidiu legat atat de lipsa imaginatiei la copii cat si despre efectele,sa le spunem catastrofale,pe care televizorul le are asupra unei bune dezvoltari a copilului.Referindu-ma acum la partea in care paritii isi …sacaie copilul sa ia numai note de 10,sa aiba un comportament adecvat la scoala si nu numai.Intr-o mare masura,sincer,mi se pare ca se exagereaza foarte mult pe aceasta tema si va spun din propria experienta.Nu am fost niciodata batuta la cap sa iau note de 10 si..ce sa vezi..nu am avut niciodata probleme la scoala,nici cu notele nici in ceea ce priveste comportamentul in comparatie cu alti colegi de-ai mei care,presati de profesori,de parinti sa invete,sa aibe note bune care ajungeau la o perioada in care clacau si,cum era de asteptat tot ceea ce se presupune ca au achizitionat s-a pierdut.
Trecand acum de la educatie la imaginatie,imaginatie pe care orice copil ar trebui s-o aiba si nu ma refer numai la copiii de 6-17 ani,ci si la copiii de 18->….Dupa parerea mea, imaginatia se pierde in momentul in care ai pasit pe culoarul scolii in care vei invata in urmatorii..12ani.De ce zic asta?Pentru simplu fapt ca,odata intrat in scoala ti se limiteaza tot.Am exagerat putin in ceea ce priveste scoala.Dupa cum zice si Ovidiu”este un rau necesar” .Sunt convinsa ca sunt multi care nu sunt de acord cu mine.Dar revenind la imaginatie..dau un exemplu..la ora de desen ti se spune sa desenezi un anumit obiect,iar tu consideri ca pe langa acel obiect ar mai merge ceva…ei bine uni profesori pedepsesc elevii care au indraznit sa faca altceva,ceva diferit de ce au cerut ei.Oamenilor…copiii trebuie sa fie plini de imaginatie,sa creeze pe moment o minunata poveste cu zane si monstri,printese si balauri nu sa le ia mai mult de o saptamana pentru a se apuca de ea.Vor ajunge mici robotei care sa se ghideze numai dupa ceea ce li se spune sa vada nu dupa ceea ce cred ei ca vad si simt.
‘Propunerea mea ar fi, mai puţin învăţat (bine, nu deloc, totuşi şcoala e un rău necesar), şi mai multe întrebări.’
[dar intrebarile fac chiar ele parte din invatat][...]
invatat de orice fel. sau de ACEL fel care ne intereseaza.
intrebarile de obicei sunt cuvintele insirate instinctiv si inflexate de reala exista a unui semn de intrebare,in dorinta de a ne cunoaste. chiar daca nu e asta intentia noastra.
prin ele ne cunoastem adevarul ‘noi’. punem intrebari asupra lucrurilor care au asupra noastra o rezonanta aparte.
‘nu stiu ce sa fac cu viata mea.’
pune intrebari si o sa aflii.