Lumea în care trăiesc acum părea distantă, nu distantă, ci inimaginabilă, iar mai târziu, a început să se întrezărească aşa, doar ca un vis. Un vis îndepărtat, la limita imaginaţiei. Iată tabloul în care trăiesc acum. Timpul ne poartă în locuri pe care noi nici nu le bănuim, în lumi şi vise, printre stele ori prin coşmaruri. Nu alerg după ţeluri îndepartate, fiindcă nu ştii niciodată unde bate vântul, iar toţi cei care spun căci călătoria e mai importantă decât destinaţia, nu înţeleg un lucru. Călătoria, este tot timpul cu tine, indiferent că tinzi să ajungi undeva, ori te laşi purtat de apă. Niciodată nu stai pe loc, decât atunci când… îţi pierzi curiozitatea, şi bucuria de a învăţa lucruri noi. Atunci eşti mort.
Râul m-a purtat printre oameni, cât şi printre morţi. Niciodată nu i-am înţeles, pe ei, oamenii morţi, pe cei care trăiesc de pe o zi pe alta pentru nimic, niciodată nu am priceput cum cineva poate supravieţui fără bucurie, fără curiozitate. Dar se poate numi supravieţuire, viaţa oamenilor morţi? Ori este un miraj, un semnal care să ne atenţioneze unde putem ajunge dacă încetăm să fim noi, şi să ne bucurăm de fiecare lucru mărunt al vieţii?
Timpul nu există. Noi numim timp, călătoria vieţii, călătorie pe care unii aşteaptă să o termine, iar alţii, încearcă să tragă de ea cât mai mult posibil, neîţelegând, că nu noi decidem cât vom merge, ori unde. Datoria noastră este să ne bucurăm de orice lucru nou, sau orice schimbare de percepţie asupra unui lucru vechi, să căutăm, şi să nu stăm.
Drumul este doar un miraj. Pe unde ai mers, ori unde vei merge, de altfel, nu există. Momentul în care universul clipeşte, trăim.
imi place blogul ai postari foarte interesante