Ce poate fi mai greu decât să duci lipsa anilor, să îţi fie dor de clipe întâmplate pe vremea când ne descopeream şi învăţam din plin ce înseamnă viaţa. Să îţi fie dor exact de ceea ce ştii că nu mai e posibil a se întâmpla. Este pur şi simplu omenesc, să vrem ce nu putem avea, este motorul nostru când începem să ne dăm seama că nemurirea nu ne este accesibilă viaţa asta. Simţim trecerea timpului. În schimb, ne-am obişnuit să privim în urmă, e şi normal, să privim către aventurile frumoase, şi să ni le dorim din nou, în locul unui viitor nesigur. Refuz! mereu am refuzat să privesc în trecut, iar acest mic conflict mă oboseşte câteodată. Aşa că aleg să duc lipsa vremurilor ce vor veni, nicidecum a celor ce sunt, ori au fost. Dansul? Încă nu îmi oferă ce-mi arată visele aşa că voi privi în viitor în continuare, până când va fi trecut, şi un altu-i va lua locul, aşa cum s-a întâmplat cu muzica, cu teatrul, deşi… îmi lipsesc.

Timpul a trecut, iar victime ale acestui praf  mai sunt prietenii, bunii prieteni peste care  stratul s-a aşternut mai rapid. S-au schimbat, au devenit mari, preocupaţi de viaţă şi au uitat ce înseamnă să fii copil. Tot ce văd ei e o amintire fadă, şi nu un viitor luminos. Poate de aceea, oameni fără o copilărie fericită se aruncă cu atâta uşurinţă în viitor, dar pierd, necrezând în oameni.

Prezentul este un echilibru, între trecut şi viitor, între clipe frumoase ale trecutului, şi cele grele care vor urma, între clipe urâte ale copilăriei, şi lumina unui viitor.

Prezentul înseamnă să fii copil. Îmbătrâneşti trăind în trecut, întinereşti trăind în viitor, te menţii păstrând echilibrul.

Ovidiu

Un gand tare ciudat mi-a venit astazi in minte. Artistii, adevaratii artisti, nu sunt oare doar niste mesageri pentru cineva din viitor? Pentru generatiile ce vor urma? Pentru cineva care are nevoie de “spusele” lor pentru a merge mai departe, pentru a gasi Drumul? Altfel, de ce supravietuieste atator ani povestea lor, daca nu pentru a calauzi usor, ca o dara de lumina pe un drum intunecat?

Se facea ca eram la mare si mi-am intalnit cativa prieteni vechi. Am stat putin de vorba cu ei, si am plecat pana la hotel. Cand m-am intors, apa devenise foarte tulbure si agitata, spre mal, dar in departare, unde se jucau prietenii mei era potolita. Am intrat incercand sa ajung la ei, dar valurile si curentii erau prea puternici si mi-am pierdut repede puterea. Intre timp a aparut o persoana in fata mea. O persoana ce nu zicea nimic. Mi-a intins mana, zambitor, iar eu am refuzat. Ma incapatanasem sa merg singur spre locul curat al prietenilor mei. Dupa un timp, apa era prea adanca si prea tulbure, iar persoana zambitoare tot in faza cu mana intinsa. In cele din urma, obosit si fara speranta am intains mana si l-am prins. In acel moment, fara efort a inceput sa ma traga prin apa tulbure, iar in scurt timp am ajuns intr-o zona unde apa era calda, linistita si putin adanca, dar prietenii mei nu erau nicaieri. Aici si apa de langa mal era la fel de frumoasa. Am iesit, m-am uitat pe plaja, si i-am gasit. Am intrat cu totii in apa, care acum era curata, si ne-am jucat.

Si as incheia cu Roger Glover, Little Chalk Blue

There’s no one here that feels no pain
deep inside we’re all the same
and when the light begins to end
we meet a friend

Some people symbolize
the hope and fears beyond our eyes
and now you shine so clear and true
believe in you

Fly on, little chalk blue
fly on, I’m following you
and everybody in the world
is following too
fly on

When you’re looked behind a door
you need your freedom there much more
and by your wings we’ll learn to see
you hold the key

Fly on, little chalk blue
fly on, I’m following you
and everybody in the world
is following too
following you
fly on

Intr-o lume plina de rautate, cand gasiti putin adevar si putina lumina va speriati si fugiti. Vi se pare anormal, ca e ceva putred la mijloc. Intotdeauna cautati sensuri ascunse, lucruri care nu sunt, fiindca cineva nu pote face un lucru fara sa doreasca nimic in schimb, pur si simplu nu poate; chiar daca asa simte, si-si doreste sa-i ajute pe cei din jur caci in fond cine mai este in stare sa mai simta? Pentru cei ca voi, care nu vor, sau le este prea frica sa mai creada in astfel de oameni care sunt pretutindeni, as zice ca lupta s-a terminat intr-un fel, ati pierdut, desi aveti in voi un razboi permanent, al neincrederii in omenire, in viata, in copii. Asa ca incepeti sa creati scenarii, ca doar nu e normal ca cineva sa te ajute fara a dori nimic, si astfel sacrificati intotdeauna omul care nu-si doreste decat binele tuturor. De ce sunteti voi, oamenii, atat de dispusi sa carati in spate povara trecutului?

Si pana la urma ce e normal? Daca cineva nu se poarta ca tine, ca majoritatea lumii, inseamna ca nu e normal? Dar de unde foamea asta, dorinta aceasta de uniformizare, spiritul acesta de turma, care negresit duce la regresia intelectului? De ce sunteti atat de dornici sa vedeti diferentele si sa puneti etichete, in loc sa va uitati mai degraba la asemanari si sa primiti in inima voastra lumea intreaga. Asa ca, mai bine respingeti tot ce e nou, tot ce diferit, chiar daca e frumos, fiindca omenirea intotdeauna s-a temut de necunoscut, de neinteles, si in loc sa evolueze catre necunoscut, sa caute noi sensuri, s-a ferit, s-a ascuns mereu in aceleasi custi tot mai mici, inchisori cladite cu toata pasiunea si toata puterea lor. Este teama fata de infinit, fata de haosul nestapanit, de lipsa unei forme cunoscute, de tipare. Insa acest plan nelimitat este nesfarsita sursa a ceea ce voi numiti talent, forta care alunga frica, creand structura si forme, creand frumusete. Din acest simplu motiv oamenii deschisi sunt temuti, fiindca duc cu ei imensitatea infinitului. Si da, este intelept sa te temi de necunoscut, insa numai pana capeti curajul sa identifici frumusetea.

Nu toti adultii au ales aceasta intemnitare a spiritului, mai sunt unii dintre noi care isi aduc aminte foarte clar copilaria, si sufletul unui copil, plin de aventura si povesti, si refuzam categoric sa ne schimbam. Dam dovada de lipsa de maturitate? Asta spuneti voi, dar nu e chiar asa, tocmai ca as indrazi sa zic ca noi suntem cei maturi. Ceea ce voi numiti maturitate este lipsa de sentimente, de deschidere, o limitare vruta, o inchidere in fata infinitului. Dar cum sa va pot explica cand tot ce mi se intampla in ceasurile mele de bucurie, tot ceea ce pentru mine inseamna voluptate, eveniment, extaz si inaltare, toate acestea voi le vedeti si le cautati cel mult in carti sau filme, caci in viata de zi-cu-zi le considerati o nebunie irealizabila. Dar nu e chiar asa, noi suntem cei care merg pe urma visului pierdut si il gasesc, mai intai fad, pe urma din ce in ce mai puternic pana cand visul devine realitate, iar voi sunteti cei care fac scenariile pentru a nu ajunge la vise, pentru a se limita. Cum bine a zis cineva „We are the dreamers of dreams. We are the music makers.”

Ovidiu

Am organizat de curând un nou concurs de poveşti pentru copiii cu care lucrez (între 6 şi 17 ani). Sunt dezamăgit, în ultimii ani nu văd decât cum îşi pun singuri limite. Au învăţat să spună mult prea repede nu pot sau nu ştiu, fără măcar să încerce. Din ce am primit, se pare că spiritul de aventură, libertatea şi imaginaţia nu mai sunt ca acum câţiva ani. Pe cine să dăm vina? Televiziune? Şcoală? Părinţi? Sau pe noi, cei care le oferim şi altceva în afară de goana după bani, aş îndrăzni să zic că le oferim prin dans, muzică, teatru, şi vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, o parte mai bună, mai luminată a lucrurilor; o poveste. În fond, arta este o poveste. Fie că o spunem prin dans, muzică sau vorbe… cu zâne, vrajitori. Cel puţin asta încerc să-i învăţ pe copiii cu care lucrez, să-şi elibereze mintea, să ştie că totul e posibil şi că orice vis poate deveni realitate.

Tendinţa generală care o găsesc îngrijorătoare la mulţi părinţi: cer copiilor să fie de nota 10+ la toate materiile, să-şi împovăreze mintea cu tot felul de lucruri inutile. Obosiţi după învăţat, se “relaxează” ori în faţa computerului, ori în faţa televizorului. Ca o mică paranteză, legat de TV, v-aş propune un mic experiment. Apucându-mă foarte serios de dans, mi-am restructurat camera, pus oglinzi pe un perete, doar un pat, un computer şi în rest să am loc să repet, am dat televizorul afară din cameră, l-am încuiat într-un loc uitat de lume şi de timp. Ce credeţi că am descoperit? A fost de-a dreptul şocant să constat cât timp liber mi-a rămas (nefiind omul care să se uite mult la TV, un Cartoon, Boomerang). Brusc am avut atâta timp încât nu ştiam ce să mai fac cu el.

Propunerea mea ar fi, mai puţin învăţat (bine, nu deloc, totuşi şcoala e un rău necesar), şi mai multe întrebări. De ce? De ce sunt aici? De ce să fac asta? De ce să nu încerc ceva nou? Şi nu există nu pot, asta este o minciună. Poţi face absolut orice îţi doreşti!

Da, astazi am schimbat “A Wolf’s Blog” a devenit “A Kid’s Blog”. Consider ca am intinerit in ultima vreme, si Lupul nu ma mai reprezinta. SI de ce nu un copil? In fond, numai copiii cunosc secretul vietii, si in momentul in care ai uitat sa fii copil ai murit.

“Îţi mai aduci aminte?”
ca-ntr-un vis o mai aud;
am şi uitat motivul
pentru care-s surd acum.

Eşti acolo?
Între pernă,
canapea?
Ce vis absurd
în noaptea mea.

Dar cine eşti?
De ce-mi vorbeşti?
Să-mi amintesc
nu pot, nu ştiu.

Şi nu mă laşi
să dorm, puţin?
Sunt obosit.
Şi nu mai vreau
să ştiu, să simt,
cum tu mă chemi
şi mă tot rogi
să-mi amintesc
şi să mă-ntorc
pe un pământ
străin acum.
Şi cândva sfânt.

Sunt SURD!
şi nu mai vreau
să te aud
şi să stau treaz.
Mi-e dor să dorm
iar tu nu taci
trecut ascuns,
ocean dibaci.
Vrei să mă-nec
să nu mai ştiu
cine sunt eu,
dacă sunt viu?

Dar sunt eu viu?
Ori am murit…
Nici nu mai ştiu
nu am trăit
de prea mult timp
şi n-am visat
nimic, nimic…

“Îţi mai aduci aminte?”
Ca într-un vis o mai aud;
am uitat de tot motivul
pentru care-s surd acum.

De ce ne plac filmele? Marile tragedii, aventuri, sa ne pierdem in ele, fie ca sunt dureri de neimaginat sau vise timide. Omul, ca vietuitoare ceva mai destepta (in teorie) la fel ca si animalele, este cladit pe instinct, sentimente, si teoretic ar trebui sa fie condus de acestea. Dar in timp, ne-am indepartat de natura, am uitat si sentimentele, trairi puternice care sa ne mane sa urmam pasiunile chiar si-n locurile intunecate unde ne duc, la fel cum alergam dupa mancare, casa sau apa. Viata la oras ne-a trisat, ne-a dormit, ne-a facut sa uitam adevarata noastra chemare, flacarile, temerile si intensitatea vietii. Iar cei care le-am trait am sesizat ca nu ne mai putem intoarce acasa fiindca nimeni nu ne vede, intelege, si nimeni nu ne mai seamana. Cu tristete am observat ca nici macar nu mai avem o casa. Singurul camin ramanand drumul. De ce ne plac filmele? Fiindca pentru cateva minute, ne permit sa ne aruncam in acele sentimente grele, bune sau rele, sa fim altcineva, sa traim cu intensitate, sa fim rosii, galbeni, verzi intr-o lume gri si fada. Pentru noi, cei care-am trait candva este inaltator si totodata groaznic, fiindca nu vrem sa mergem mai departe stiind ca nu vom mai simti asa ceva vreodata. Si astfel viata noastra incepe sa fie o lupta intre ce a fost, si a cauta frenetic acele sentimente din nou, dorinta de a te arunca cu capul inainte si de a-ti asculta pasiunile. De asta spuneti ca sunt nebun, dar ce vreau eu sa traiesc, voi gasiti numai in carti sau filme. Dar nu eu sunt nebunul, ci voi care renuntati la toata daruirea, la viata.

Ce sunt filmele? Dorintele noastre sa ne intoarcem la salbaticie. Si nimeni nu mai tine minte, sau prefera sa uite ce inseamna adevarata salbaticie… pasiune, forta, libertate.

De altfel, ce este pasiunea, doar setea de sentimente puternice, intense. Cea mai apropiata comparatie, pentru pasiune, pentru cine a trait si inca mai vrea sa isi urmeze instinctul, – drog.

Cu totii avem cate un talent, ceea ce-i rar e curajul de a-ti urma talentul catre locurile intunecate-n care te va duce. Dar cat timp am lumina-n mine, cat timp visez si sper, sunt responsabil pentru ceea ce mi s-a incredintat. Iar de voi lasa frica de saracie sa-mi guverneze viata, recompensa va fi ca voi manca, dar nu voi trai si atata timp cat am ceva de spus, o voi spune si o voi spune cu pasiune.

Voi face singurul lucru pe care nu-l pot face. Dupa, voi cadea. Dupa, voi incerca din nou. A doua oara va fi mai bine. Singurii oameni care nu se impiedica sunt cei fara teluri inalte si numai acultandu-mi instinctul voi duce o viata bogata, iar daca las frica de consecinte sa impiedice chemarea inimii, atunci viata va fi sigura, goala si sleita de spirit! Iar aceia care renunta la libertate pentru putina siguranta, aceia nu merita nici siguranta, nici libertate.

Voi care ma judecati atat de aspru, vedeti lucruri care sunt si intrebati de ce, dar eu visez lucruri ce n-au mai fost si ma intreb de ce nu. Nu vreau sa scriu sau sa povestesc visele mele, vreau doar sa le vad realizate. Nu pot trai fara emotie!

Ce lucruri bune sunt impacarea, absenta durerii, zilele suportabile ce trec furis, in care nici durerea, nici placerea nu indraznesc sa ridice glasul, cand totul vorbeste in soapta si se strecoara in varful picioarelor. Numai ca, din pacate, eu sunt genul de om care nu suporta prea bine multumirea de soiul asta; fiindca dupa o scurta perioada de timp ea se transforma pentru mine in ceva insuportabil de urat si gretos, asa incat trebuie sa-mi caut refugiul, disperat, in alte temperaturi, cauzate fie de placere, fie, daca altfel nu se poate de suferinta. Dupa ce sunt o vreme ocolit de placeri sau de dureri, dupa ce respir aerul plin cu fada indiferenta a asa-ziselor zile bune, in sufletul meu de copil se isca vantul suferintei si al nenorocirii, si prefer sa simt in mine arzand mai degraba o durere diabolica, decat aceasta convenabila temperatura a camerei. Atunci ma apuca dorul salbatic de sentimente puternice, de senzatii, furia fata de o asemenea viata incolora, plata, normala si sterilizata si un chef nebun de a distruge ceva, sau pe mine insumi, de a savarsi niste tampenii temerare, de a procura unor tineri cuprinsi de dorul de duca ravnitele bilete de tren si sa-i insotesc spre necunoscut, de a seduce o fata si de a suci gatul catorva reprezentanti ai zilei de azi. Caci ceea ce urasc si dispretuiesc mai mult si mai presus de toate sunt sanatatea si tihna, optimismul cocolosit al omului oarecare, ordinea obtuza, prospera a mediocritatii a tot ceea ce e normal, a caii de mijloc.   

Arborand aseara un aer de veselie, marsaluiam pe asfaltul umed si tocit al strazilor, luminile uitandu-se la mine aureolate de lacrimi, palpaind la pacla rece si umeda, licariri palide, reflectate pe pamantul ud. Mi-am amintit de anii uitati ai tineretii mele – ce mult indrageam pe vremea aceea serile intunecate si cu cata lacomie si incantare sorbeam pe vremea aceea sentimentul de singuratate si melancolie, mergand ore intregi in noapte, pe ploaie si pe furtuna, in mijlocul naturii ostile, vaduvite de Frunze. Inca de pe atunci eram singur dar gustam din plin versurile care ma bantuiau si pe care, dupa aceea, sezand pe marginea patului, le asternam pe hartie in camera mea. Ei, dar toate acestea au trecut, am golit paharul pana la fund si nimeni nu mi l-a umplut la loc. Imi pare rau ca s-a intamplat asa? Nu, niciodata. 

 Nu-mi pare rau de nimic din tot ceea ce a fost candva. Imi pare rau de ziua de azi, de prezent, de nenumaratele ore si zile pe care le pierd, pe care le indur numai, zile care nu-mi ofera nimic, nici daruri, nici cutremurari. Dar, slava Domnului, exista si exceptii cum ar fi dansul, care-mi aduc daruri surprize, rup orice zid in cale si ma poarta iarasi pe mine, ratacitul, inapoi spre inima vie a lumii. Cuprins de tristete si totodata de o vie emotie, am incercat sa-mi amintesc ultima oara cand imi fusese dat sa am un astfel de sentiment. Se intamplase in timpul unui concert, cand intre doua masuri a unui pian interpretat de suflatori mi se deschise din nou partea spre lumea celalta, in care strabatusem cerul in zbor. Nu mai refuzasem nimic pe lumea asta si inima mea prinsese drag de tot ceea ce era in jurul meu. Viziunea nu a durat mult, poate un sfert de ora, dar mereu mi-a revenit in vis, sau in alte momente din viata mea. Ah, cat de greu este sa dai de aceasta dara dumnezeiasca in tumultul vietii pe care o ducem noi, in mijlocul acestei epoci pline de atata impacare, atat de sleite de spirit. Cum sa nu fiu un lup si un sihastru jerpelit in mijlocul acestei lumi, cand dintre toate telurile ei eu nu impartasesc nici unul, cand bucuriile ei ma lasa rece! Nu pot pricepe placerea si bucuria pe care oamenii spera sa le afle in trenurile si hotelurile aglomerate, in cafenele pline pana la refuz, cu muzica obsesiva, si multe altele – toate aceste bucurii, la care mii de oameni se imbulzesc si se straduie, desi mi-ar fi si mie accesibile, totusi raman de neinteles, nu le pot impartasi. Iar tot ceea ce mi se intampla in rarele mele ceasuri de bucurie, tot ceea ce pentru mine inseamna voluptate, eveniment, extaz si inaltare, teate acestea oamenii le cunosc si le cauta, si le indragesc cel mult in carti, caci in viata le considera drept o nebunie. Si intr-adevar, daca lumea are dreptate, daca muzica aceasta din baruri si cluburi, amuzamentele acestea in masa, acesti oameni care se multumesc cu atat de putin, daca toate si toti acestia au dreptate, atunci eu nu am, atunci eu sunt nebun, atunci eu sunt intr-adevar un lup, asa cum insumi mi-am spus adesea, un animal ratacit intr-o lume straina si neinteleasa, un animal care nu-si mai afla nicaieri salas, aer si hrana.