A Kid's Blog

Când universul clipeşte

Ovidiu — Thu, 28 Jul 2011 14:24:02 +0000

Lumea în care trăiesc acum părea distantă, nu distantă, ci inimaginabilă, iar mai târziu, a început să se întrezărească aşa, doar ca un vis. Un vis îndepărtat, la limita imaginaţiei. Iată tabloul în care trăiesc acum. Timpul ne poartă în locuri pe care noi nici nu le bănuim, în lumi şi vise, printre stele ori prin coşmaruri. Nu alerg după ţeluri îndepartate, fiindcă nu ştii niciodată unde bate vântul, iar toţi cei care spun căci călătoria e mai importantă decât destinaţia, nu înţeleg un lucru. Călătoria, este tot timpul cu tine, indiferent că tinzi să ajungi undeva, ori te laşi purtat de apă. Niciodată nu stai pe loc, decât atunci când… îţi pierzi curiozitatea, şi bucuria de a învăţa lucruri noi. Atunci eşti mort.

Râul m-a purtat printre oameni, cât şi printre morţi. Niciodată nu i-am înţeles, pe ei, oamenii morţi, pe cei care trăiesc de pe o zi pe alta pentru nimic, niciodată nu am priceput cum cineva poate supravieţui fără bucurie, fără curiozitate. Dar se poate numi supravieţuire, viaţa oamenilor morţi? Ori este un miraj, un semnal care să ne atenţioneze unde putem ajunge dacă încetăm să fim noi, şi să ne bucurăm de fiecare lucru mărunt al vieţii?

Timpul nu există. Noi numim timp, călătoria vieţii, călătorie pe care unii aşteaptă să o termine, iar alţii, încearcă să tragă de ea cât mai mult posibil, neîţelegând, că nu noi decidem cât vom merge, ori unde. Datoria noastră este să ne bucurăm de orice lucru nou, sau orice schimbare de percepţie asupra unui lucru vechi, să căutăm, şi să nu stăm.

Drumul este doar un miraj. Pe unde ai mers, ori unde vei merge, de altfel, nu există. Momentul în care universul clipeşte, trăim.

Micul ecran decide!

Ovidiu — Tue, 28 Sep 2010 00:17:18 +0000

Oamenii s-au obişnuit prost. Au uitat sǎ gândeascǎ, fiindcǎ nu mai au de ce. Nu mai existǎ secrete, planuri ascunse. Televizorul îţi zice direct ce vrei sǎ auzi, ce trebuie sǎ auzi, te adoarme încetişor, uiţi ce înseamnǎ sǎ cauţi, uiţi cǎ existǎ sensuri ascunse. Emisiunile cretine, fǎcute pentru o bunǎ spǎlare a creierului, îi ating pânǎ şi pe cei care mai au ceva culturǎ. Reformǎ a modului de a gândi! Totul de-a gata, mulţumiţi cu ce vǎd, crezând ce vǎd, adorm şi uitǎ cǎ existǎ o adevǎratǎ lume ascunsǎ, subtilǎ, atât în cǎrţi, cât şi în conversaţii. Dar nu la TV. În fond, de ce sǎ cauţi, sǎ îţi baţi capul, oricum în spatele prostiei din micul ecran nu mai existǎ nimic. Şi iatǎ, cǎ aşa, începeţi sǎ purtaţi conversaţii cu oameni care nu spun tot ce gândesc, fiindcǎ se aşteaptǎ de la cei din faţǎ sǎ deducǎ singuri anumite idei, logice, de s-ar analiza mǎcar puţin structura şi modul de exprimare.
Omul nostru, obosit, dupǎ serviciu, obişnuit sǎ se relaxeze şi sǎ înveţe de la TV, nu înţelege nimic, ba mai mult, înţelege totul greşit, chiar pe dos, fiindcǎ nu cǎ nu ar vrea, dar nu ştie, nu mai are capacitatea sǎ analizeze o conversaţie care nu e “verde în faţǎ” şi nu mai înţelege discuţiile pe mai multe nivele. Mǎ întreb, voi, când citiţi o carte, observaţi câte planuri de acţiune se ascund în spatele poveştii principale? Un adevǎrat Univers, dar, din pǎcate, prea puţini mai au ochi sǎ îl vadǎ. Ei ştiu, cǎ în spatele TV-ului, nu mai existǎ nimic, nici plan secundar, nimic, aşa cǎ micul ecran a câştigat aceastǎ bǎtǎlie, şi astfel, ne închidem de bunǎ-voie, din obişnuinţǎ, mintea.

Câteodată Dumnezeu se simte singur

Ovidiu — Mon, 01 Feb 2010 01:32:44 +0000

Cred într-unul Dumnezeu, atunci când sunt bolnav. Cred într-unul Dumnezeu, atunci când îmi merge rău. Cred într-unul Dumnezeu atunci când sunt pe moarte. Ne uităm în jur, şi tot ce vedem sunt probleme. Crize financiare, sentimentale şi nedreptăţi. Dacă lumea ar fi perfectă, ai mai crede în Dumnezeu? I-ai mai cere ajutorul? Probabil nu. Aşa că ce s-a gândit Fiinţa Supremă? Că şi Ea gândeşte la fel, în termeni omeneşti. Simpli. De ce să creez o lume fericită când sunt chemat numai la rău?

Din păcate cruciuliţa ce o porţi la gât, nu este un simbol, ci un ornament. Icoana? În mare pentru musafiri.

Ori, mai există un tip de credinţă. Îmi zicea o doamnă în vârstă din Bucovina, cum că la ei nu sunt cutremure că sunt credincioşi, nu ca în Vrancea. Vă las pe voi să trageţi concluziile.

Dumnezeu există astăzi doar în momente de durere, aşa că să nu vă miraţi dacă aceste momente vă urmăresc.

Câteodată Dumnezeu se simte singur.

Ce faci?

Ovidiu — Tue, 26 Jan 2010 22:23:46 +0000

te-ntreb ce faci
tu nu-mi răspunzi
aştepţi să-mbătrânesc

mă-ntreb de ce
nu mai vorbeşti
şi tot ce faci,
e să-mi arăţi
sub un copac
pământ uscat

mă-ntrebi ce fac
eu îţi răspund,
tu taci

Minicolectie de texte

Ovidiu — Tue, 19 Jan 2010 16:10:35 +0000

Astazi,
m-am intors
printre voi,
in aceasta lume
nebuna,
de care
eu eram
strain.

M-am intors
printre voi
si-mi place
teatrul ce-l jucati
zi-de-zi,
cum va prefaceti,
cum va injunghiati!
pe ascuns,
ca sa nu
vada nimeni,
desi cu totii
stim,
ce facem,
singuri
in intuneric…

sunt legat de frumuseţea ta,
pustiu de timpuri şi ecouri,
prins în jocul de silabe-aruncate
în cuvinte fără sens;
doar umbra lor spune povestea
unei flori din plasma
stelei

III

am văzut ieri
un porumbel zdrobit
pe mijlocul trotuarului.
oamenii treceau nepăsători
prea ocupaţi de probleme zilnice.
câte o bucată pe fiecare
pantof!
văzând lumea cu alţi ochi,
bietul proumbel zdrobit
călătorea în mii si mii de bucăţi
prin, şi printre noi.

Un drum.
O melodie
şi-un copac.
O lacrimă
şi o masă din lemn
cu trei buturugi
alături.
Un copil
ce mă urmăreşte
şi o roată care mă duce
departe.
Un pod,
o casă bătrânească
şi-un drum
fără copaci.
Doi nori,
trei picături de ploaie
pe obrazul stâng.
Un munte şi-o pâine.
O floare.
Acum sunt doi copii,
un drum,
o poiană
şi-un râu limpede cu
trei pietre-n albie.
O frunză pe care
calc,
şi o lacrimă verde.
Un copil în faţă.
Mă opresc,
mă uit.
Copilul aleargă
pe drum.
Copilul sunt eu.
Un drum,
şi-un plâns de copil
mic.
O lumină

Cât de tare plouă
în deşertul din
sufletul tău.
Câtă apă
şi, totuşi,
este
trist şi gol.

Cine eşti,
te-am întrebat.
Cât de sec ai răspuns,
că eşti Marea, în care
apa-şi găseşte sfârşitul.

Fericirea
peste
cadavrul rosu,
ne-mbata aprins;
in ziua de azi
unde totul s-a
stins…

VII

Urletul copilului părăsit
cade pe noi ca apa clocotită,
topindu-ne carnea şi lăsând la vedere
adevărata natură a fiinţei umane.

VIII

murim in tacere

——

Oamenii
inTOTdeauna isi
neagA vARsta la Inceput.
In cele din urma
accepta acest chin
fara sa intrebe
DE CE.

Tinerii cred..
ca trAiesc la
NEsfarsit.
DAR peste 20 de ani..
vor afla si ei ca mor.
Peste alti 20 de ani
vor ASTEPTa…

eu,
nu ma VAD,
nu ma reGASESC
in NICI un
grup.

sa ma pregatesc pentru
SFARSIT?

——-

o fi moartea o pacaleala?

Tinereţi

Ovidiu — Fri, 13 Nov 2009 00:40:49 +0000

Ce poate fi mai greu decât să duci lipsa anilor, să îţi fie dor de clipe întâmplate pe vremea când ne descopeream şi învăţam din plin ce înseamnă viaţa. Să îţi fie dor exact de ceea ce ştii că nu mai e posibil a se întâmpla. Este pur şi simplu omenesc, să vrem ce nu putem avea, este motorul nostru când începem să ne dăm seama că nemurirea nu ne este accesibilă viaţa asta. Simţim trecerea timpului. În schimb, ne-am obişnuit să privim în urmă, e şi normal, să privim către aventurile frumoase, şi să ni le dorim din nou, în locul unui viitor nesigur. Refuz! mereu am refuzat să privesc în trecut, iar acest mic conflict mă oboseşte câteodată. Aşa că aleg să duc lipsa vremurilor ce vor veni, nicidecum a celor ce sunt, ori au fost. Dansul? Încă nu îmi oferă ce-mi arată visele aşa că voi privi în viitor în continuare, până când va fi trecut, şi un altu-i va lua locul, aşa cum s-a întâmplat cu muzica, cu teatrul, deşi… îmi lipsesc.

Timpul a trecut, iar victime ale acestui praf mai sunt prietenii, bunii prieteni peste care stratul s-a aşternut mai rapid. S-au schimbat, au devenit mari, preocupaţi de viaţă şi au uitat ce înseamnă să fii copil. Tot ce văd ei e o amintire fadă, şi nu un viitor luminos. Poate de aceea, oameni fără o copilărie fericită se aruncă cu atâta uşurinţă în viitor, dar pierd, necrezând în oameni.

Prezentul este un echilibru, între trecut şi viitor, între clipe frumoase ale trecutului, şi cele grele care vor urma, între clipe urâte ale copilăriei, şi lumina unui viitor.

Prezentul înseamnă să fii copil. Îmbătrâneşti trăind în trecut, întinereşti trăind în viitor, te menţii păstrând echilibrul.

Ovidiu

Un gand

Ovidiu — Sun, 27 Jul 2008 14:34:19 +0000

Un gand tare ciudat mi-a venit astazi in minte. Artistii, adevaratii artisti, nu sunt oare doar niste mesageri pentru cineva din viitor? Pentru generatiile ce vor urma? Pentru cineva care are nevoie de “spusele” lor pentru a merge mai departe, pentru a gasi Drumul? Altfel, de ce supravietuieste atator ani povestea lor, daca nu pentru a calauzi usor, ca o dara de lumina pe un drum intunecat?

Un vis

Ovidiu — Fri, 25 Jul 2008 20:14:59 +0000

Se facea ca eram la mare si mi-am intalnit cativa prieteni vechi. Am stat putin de vorba cu ei, si am plecat pana la hotel. Cand m-am intors, apa devenise foarte tulbure si agitata, spre mal, dar in departare, unde se jucau prietenii mei era potolita. Am intrat incercand sa ajung la ei, dar valurile si curentii erau prea puternici si mi-am pierdut repede puterea. Intre timp a aparut o persoana in fata mea. O persoana ce nu zicea nimic. Mi-a intins mana, zambitor, iar eu am refuzat. Ma incapatanasem sa merg singur spre locul curat al prietenilor mei. Dupa un timp, apa era prea adanca si prea tulbure, iar persoana zambitoare tot in faza cu mana intinsa. In cele din urma, obosit si fara speranta am intains mana si l-am prins. In acel moment, fara efort a inceput sa ma traga prin apa tulbure, iar in scurt timp am ajuns intr-o zona unde apa era calda, linistita si putin adanca, dar prietenii mei nu erau nicaieri. Aici si apa de langa mal era la fel de frumoasa. Am iesit, m-am uitat pe plaja, si i-am gasit. Am intrat cu totii in apa, care acum era curata, si ne-am jucat.

Si as incheia cu Roger Glover, Little Chalk Blue

There’s no one here that feels no pain
deep inside we’re all the same
and when the light begins to end
we meet a friend

Some people symbolize
the hope and fears beyond our eyes
and now you shine so clear and true
believe in you

Fly on, little chalk blue
fly on, I’m following you
and everybody in the world
is following too
fly on

When you’re looked behind a door
you need your freedom there much more
and by your wings we’ll learn to see
you hold the key

Fly on, little chalk blue
fly on, I’m following you
and everybody in the world
is following too
following you
fly on

A kid’s dream

Ovidiu — Sun, 20 Jul 2008 14:11:15 +0000

Intr-o lume plina de rautate, cand gasiti putin adevar si putina lumina va speriati si fugiti. Vi se pare anormal, ca e ceva putred la mijloc. Intotdeauna cautati sensuri ascunse, lucruri care nu sunt, fiindca cineva nu pote face un lucru fara sa doreasca nimic in schimb, pur si simplu nu poate; chiar daca asa simte, si-si doreste sa-i ajute pe cei din jur caci in fond cine mai este in stare sa mai simta? Pentru cei ca voi, care nu vor, sau le este prea frica sa mai creada in astfel de oameni care sunt pretutindeni, as zice ca lupta s-a terminat intr-un fel, ati pierdut, desi aveti in voi un razboi permanent, al neincrederii in omenire, in viata, in copii. Asa ca incepeti sa creati scenarii, ca doar nu e normal ca cineva sa te ajute fara a dori nimic, si astfel sacrificati intotdeauna omul care nu-si doreste decat binele tuturor. De ce sunteti voi, oamenii, atat de dispusi sa carati in spate povara trecutului?

Si pana la urma ce e normal? Daca cineva nu se poarta ca tine, ca majoritatea lumii, inseamna ca nu e normal? Dar de unde foamea asta, dorinta aceasta de uniformizare, spiritul acesta de turma, care negresit duce la regresia intelectului? De ce sunteti atat de dornici sa vedeti diferentele si sa puneti etichete, in loc sa va uitati mai degraba la asemanari si sa primiti in inima voastra lumea intreaga. Asa ca, mai bine respingeti tot ce e nou, tot ce diferit, chiar daca e frumos, fiindca omenirea intotdeauna s-a temut de necunoscut, de neinteles, si in loc sa evolueze catre necunoscut, sa caute noi sensuri, s-a ferit, s-a ascuns mereu in aceleasi custi tot mai mici, inchisori cladite cu toata pasiunea si toata puterea lor. Este teama fata de infinit, fata de haosul nestapanit, de lipsa unei forme cunoscute, de tipare. Insa acest plan nelimitat este nesfarsita sursa a ceea ce voi numiti talent, forta care alunga frica, creand structura si forme, creand frumusete. Din acest simplu motiv oamenii deschisi sunt temuti, fiindca duc cu ei imensitatea infinitului. Si da, este intelept sa te temi de necunoscut, insa numai pana capeti curajul sa identifici frumusetea.

Nu toti adultii au ales aceasta intemnitare a spiritului, mai sunt unii dintre noi care isi aduc aminte foarte clar copilaria, si sufletul unui copil, plin de aventura si povesti, si refuzam categoric sa ne schimbam. Dam dovada de lipsa de maturitate? Asta spuneti voi, dar nu e chiar asa, tocmai ca as indrazi sa zic ca noi suntem cei maturi. Ceea ce voi numiti maturitate este lipsa de sentimente, de deschidere, o limitare vruta, o inchidere in fata infinitului. Dar cum sa va pot explica cand tot ce mi se intampla in ceasurile mele de bucurie, tot ceea ce pentru mine inseamna voluptate, eveniment, extaz si inaltare, toate acestea voi le vedeti si le cautati cel mult in carti sau filme, caci in viata de zi-cu-zi le considerati o nebunie irealizabila. Dar nu e chiar asa, noi suntem cei care merg pe urma visului pierdut si il gasesc, mai intai fad, pe urma din ce in ce mai puternic pana cand visul devine realitate, iar voi sunteti cei care fac scenariile pentru a nu ajunge la vise, pentru a se limita. Cum bine a zis cineva „We are the dreamers of dreams. We are the music makers.”

Ovidiu

Limite…

Ovidiu — Wed, 26 Mar 2008 19:31:50 +0000

Am organizat de curând un nou concurs de poveşti pentru copiii cu care lucrez (între 6 şi 17 ani). Sunt dezamăgit, în ultimii ani nu văd decât cum îşi pun singuri limite. Au învăţat să spună mult prea repede nu pot sau nu ştiu, fără măcar să încerce. Din ce am primit, se pare că spiritul de aventură, libertatea şi imaginaţia nu mai sunt ca acum câţiva ani. Pe cine să dăm vina? Televiziune? Şcoală? Părinţi? Sau pe noi, cei care le oferim şi altceva în afară de goana după bani, aş îndrăzni să zic că le oferim prin dans, muzică, teatru, şi vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, o parte mai bună, mai luminată a lucrurilor; o poveste. În fond, arta este o poveste. Fie că o spunem prin dans, muzică sau vorbe… cu zâne, vrajitori. Cel puţin asta încerc să-i învăţ pe copiii cu care lucrez, să-şi elibereze mintea, să ştie că totul e posibil şi că orice vis poate deveni realitate.

Tendinţa generală care o găsesc îngrijorătoare la mulţi părinţi: cer copiilor să fie de nota 10+ la toate materiile, să-şi împovăreze mintea cu tot felul de lucruri inutile. Obosiţi după învăţat, se “relaxează” ori în faţa computerului, ori în faţa televizorului. Ca o mică paranteză, legat de TV, v-aş propune un mic experiment. Apucându-mă foarte serios de dans, mi-am restructurat camera, pus oglinzi pe un perete, doar un pat, un computer şi în rest să am loc să repet, am dat televizorul afară din cameră, l-am încuiat într-un loc uitat de lume şi de timp. Ce credeţi că am descoperit? A fost de-a dreptul şocant să constat cât timp liber mi-a rămas (nefiind omul care să se uite mult la TV, un Cartoon, Boomerang). Brusc am avut atâta timp încât nu ştiam ce să mai fac cu el.

Propunerea mea ar fi, mai puţin învăţat (bine, nu deloc, totuşi şcoala e un rău necesar), şi mai multe întrebări. De ce? De ce sunt aici? De ce să fac asta? De ce să nu încerc ceva nou? Şi nu există nu pot, asta este o minciună. Poţi face absolut orice îţi doreşti!