Miraj

I
ce am iubit n-a existat
ce m-a iubit s-a terminat

singur sa merg pe-acelasi drum
ascuns de timp si vant si ploi
ce-am vrut acum nu s-a nascut
cand eu de plans nu m-am temut

si plang acum prin vant si ploi
ca am murit plin de noroi

II

sa nu crezi ca te-am uitat
insa eu n-am existat
tu strigi si plangi la mine-acum
dar nu-s aici, este doar fum

III

si tu crezi ca am plecat?!
nu-i asa, doar m-ati uitat

si-am disparut eu de pe drum
fara sa stiu, de ce, si cum

Anunțuri
Published in: on Ianuarie 14, 2014 at 1:18 am  Comments (1)  

Când îti arzi copilul cu tigara

Ceva urla in voi cand cititi acest titlu, nu? Ori cel putin asa ar trebui.

Poate parea ceva grotesc, dar se intampla mai des decat credeti. Cand iti arzi copilul cu tigara, sa stii, ca o parte din el moare, cate putin, iar timpul nu o va aduce inapoi. Un psihic in formare este foarte sensibil, in ciuda credintelor populare.
Din nefericire, asist tot mai des la astfel de scene, in mall-uri, in parcuri, in restaurante.
Parintele nervos, stresat, isi scoate copilul in oras cautand in acelasi timp si el putina relaxare. Dar sa fii tata, ori mama, e mai greu decat pare, iar copilul nu iti da pace deloc. Vrea una, vrea altceva, vrea sa stea, ba nu, vrea sa alerge, dar toate astea alaturi de tine, fiindca ii dai siguranta si incredere.
Trist este faptul ca uneori parintii nu inteleg asta, si incep sa isi arda copiii cu tigara, unii vroit, altii fara sa-si dea seama.

(imi cer scuze ca nu am pus diacritice, am postat de pe telefon)

De cate ori copilul tau plangea dupa atentia ta, si tu ai preferat sa il ignori ca sa fumezi o tigara? Ba chiar sa il pui la punct ca nu-ti da pace nici pentru acest viciu „nevinovat”.

Ori de cate ori preferi sa fumezi in loc de a sta cu propriul copil, si ii arati asta, este exact ca si cum ti-ai arde copilul cu tigara!

Published in: on Mai 18, 2012 at 8:48 pm  Lasă un comentariu  

Când universul clipeşte

Lumea în care trăiesc acum părea distantă, nu distantă, ci inimaginabilă, iar mai târziu, a început să se întrezărească aşa, doar ca un vis. Un vis îndepărtat, la limita imaginaţiei. Iată tabloul în care trăiesc acum. Timpul ne poartă în locuri pe care noi nici nu le bănuim, în lumi şi vise, printre stele ori prin coşmaruri. Nu alerg după ţeluri îndepartate, fiindcă nu ştii niciodată unde bate vântul, iar toţi cei care spun căci călătoria e mai importantă decât destinaţia, nu înţeleg un lucru. Călătoria, este tot timpul cu tine, indiferent că tinzi să ajungi undeva, ori te laşi purtat de apă. Niciodată nu stai pe loc, decât atunci când… îţi pierzi curiozitatea, şi bucuria de a învăţa lucruri noi. Atunci eşti mort.

Râul m-a purtat printre oameni, cât şi printre morţi. Niciodată nu i-am înţeles, pe ei, oamenii morţi, pe cei care trăiesc de pe o zi pe alta pentru nimic, niciodată nu am priceput cum cineva poate supravieţui fără bucurie, fără curiozitate. Dar se poate numi supravieţuire, viaţa oamenilor morţi? Ori este un miraj, un semnal care să ne atenţioneze unde putem ajunge dacă încetăm să fim noi, şi să ne bucurăm de fiecare lucru mărunt al vieţii?

Timpul nu există. Noi numim timp, călătoria vieţii, călătorie pe care unii aşteaptă să o termine, iar alţii, încearcă să tragă de ea cât mai mult posibil, neîţelegând, că nu noi decidem cât vom merge, ori unde. Datoria noastră este să ne bucurăm de orice lucru nou, sau orice schimbare de percepţie asupra unui lucru vechi, să căutăm, şi să nu stăm.

Drumul este doar un miraj. Pe unde ai mers, ori unde vei merge, de altfel, nu există. Momentul în care universul clipeşte, trăim.

Published in: on Iulie 28, 2011 at 4:24 pm  Comments (2)  

Micul ecran decide!

Oamenii s-au obişnuit prost. Au uitat sǎ gândeascǎ, fiindcǎ nu mai au de ce. Nu mai existǎ secrete, planuri ascunse. Televizorul îţi zice direct ce vrei sǎ auzi, ce trebuie sǎ auzi, te adoarme încetişor, uiţi ce înseamnǎ sǎ cauţi, uiţi cǎ existǎ sensuri ascunse. Emisiunile cretine, fǎcute pentru o bunǎ spǎlare a creierului, îi ating pânǎ şi pe cei care mai au ceva culturǎ. Reformǎ a modului de a gândi! Totul de-a gata, mulţumiţi cu ce vǎd, crezând ce vǎd, adorm şi uitǎ cǎ existǎ o adevǎratǎ lume ascunsǎ, subtilǎ, atât în cǎrţi, cât şi în conversaţii. Dar nu la TV. În fond, de ce sǎ cauţi, sǎ îţi baţi capul, oricum în spatele prostiei din micul ecran nu mai existǎ nimic. Şi iatǎ, cǎ aşa, începeţi sǎ purtaţi conversaţii cu oameni care nu spun tot ce gândesc, fiindcǎ se aşteaptǎ de la cei din faţǎ sǎ deducǎ singuri anumite idei, logice, de s-ar analiza mǎcar puţin structura şi modul de exprimare.
Omul nostru, obosit, dupǎ serviciu, obişnuit sǎ se relaxeze şi sǎ înveţe de la TV, nu înţelege nimic, ba mai mult, înţelege totul greşit, chiar pe dos, fiindcǎ nu cǎ nu ar vrea, dar nu ştie, nu mai are capacitatea sǎ analizeze o conversaţie care nu e “verde în faţǎ” şi nu mai înţelege discuţiile pe mai multe nivele. Mǎ întreb, voi, când citiţi o carte, observaţi câte planuri de acţiune se ascund în spatele poveştii principale? Un adevǎrat Univers, dar, din pǎcate, prea puţini mai au ochi sǎ îl vadǎ. Ei ştiu, cǎ în spatele TV-ului, nu mai existǎ nimic, nici plan secundar, nimic, aşa cǎ micul ecran a câştigat aceastǎ bǎtǎlie, şi astfel, ne închidem de bunǎ-voie, din obişnuinţǎ, mintea.

Published in: on Septembrie 28, 2010 at 2:17 am  Comments (2)  

Câteodată Dumnezeu se simte singur

Cred într-unul Dumnezeu, atunci când sunt bolnav. Cred într-unul Dumnezeu, atunci când îmi merge rău. Cred într-unul Dumnezeu atunci când sunt pe moarte. Ne uităm în jur, şi tot ce vedem sunt probleme. Crize financiare, sentimentale şi nedreptăţi. Dacă lumea ar fi perfectă, ai mai crede în Dumnezeu? I-ai mai cere ajutorul? Probabil nu. Aşa că ce s-a gândit Fiinţa Supremă? Că şi Ea gândeşte la fel, în termeni omeneşti. Simpli. De ce să creez o lume fericită când sunt chemat numai la rău?

Din păcate cruciuliţa ce o porţi la gât, nu este un simbol, ci un ornament. Icoana? În mare pentru musafiri.

Ori, mai există un tip de credinţă. Îmi zicea o doamnă în vârstă din Bucovina, cum că la ei nu sunt cutremure că sunt credincioşi, nu ca în Vrancea. Vă las pe voi să trageţi concluziile.

Dumnezeu există astăzi doar în momente de durere, aşa că să nu vă miraţi dacă aceste momente vă urmăresc.

Câteodată Dumnezeu se simte singur.

Published in: on Februarie 1, 2010 at 3:32 am  Comments (4)  

Ce faci?

te-ntreb ce faci
tu nu-mi răspunzi
aştepţi să-mbătrânesc

mă-ntreb de ce
nu mai vorbeşti
şi tot ce faci,
e să-mi arăţi
sub un copac
pământ uscat

mă-ntrebi ce fac
eu îţi răspund,
tu taci

Published in: on Ianuarie 27, 2010 at 12:23 am  Lasă un comentariu  

Minicolectie de texte

I

Astazi,
m-am intors
printre voi,
in aceasta lume
nebuna,
de care
eu eram
strain.

M-am intors
printre voi
si-mi place
teatrul ce-l jucati
zi-de-zi,
cum va prefaceti,
cum va injunghiati!
pe ascuns,
ca sa nu
vada nimeni,
desi cu totii
stim,
ce facem,
singuri
in intuneric…

II

sunt legat de frumuseţea ta,
pustiu de timpuri şi ecouri,
prins în jocul de silabe-aruncate
în cuvinte fără sens;
doar umbra lor spune povestea
unei flori din plasma
stelei

III

am văzut ieri
un porumbel zdrobit
pe mijlocul trotuarului.
oamenii treceau nepăsători
prea ocupaţi de probleme zilnice.
câte o bucată pe fiecare
pantof!
văzând lumea cu alţi ochi,
bietul proumbel zdrobit
călătorea în mii si mii de bucăţi
prin, şi printre noi.

IV

Un drum.
O melodie
şi-un copac.
O lacrimă
şi o masă din lemn
cu trei buturugi
alături.
Un copil
ce mă urmăreşte
şi o roată care mă duce
departe.
Un pod,
o casă bătrânească
şi-un drum
fără copaci.
Doi nori,
trei picături de ploaie
pe obrazul stâng.
Un munte şi-o pâine.
O floare.
Acum sunt doi copii,
un drum,
o poiană
şi-un râu limpede cu
trei pietre-n albie.
O frunză pe care
calc,
şi o lacrimă verde.
Un copil în faţă.
Mă opresc,
mă uit.
Copilul aleargă
pe drum.
Copilul sunt eu.
Un drum,
şi-un plâns de copil
mic.
O lumină

V

Cât de tare plouă
în deşertul din
sufletul tău.
Câtă apă
şi, totuşi,
este
trist şi gol.

Cine eşti,
te-am întrebat.
Cât de sec ai răspuns,
că eşti Marea, în care
apa-şi găseşte sfârşitul.

VI

Fericirea
peste
cadavrul rosu,
ne-mbata aprins;
in ziua de azi
unde totul s-a
stins…

VII

Urletul copilului părăsit
cade pe noi ca apa clocotită,
topindu-ne carnea şi lăsând la vedere
adevărata natură a fiinţei umane.

VIII

murim in tacere

––

Oamenii
inTOTdeauna isi
neagA vARsta la Inceput.
In cele din urma
accepta acest chin
fara sa intrebe
DE CE.

Tinerii cred..
ca trAiesc la
NEsfarsit.
DAR peste 20 de ani..
vor afla si ei ca mor.
Peste alti 20 de ani
vor ASTEPTa…

eu,
nu ma VAD,
nu ma reGASESC
in NICI un
grup.

sa ma pregatesc pentru
SFARSIT?

––-

o fi moartea o pacaleala?

Published in: on Ianuarie 19, 2010 at 6:10 pm  Comments (1)  

Tinereţi

Ce poate fi mai greu decât să duci lipsa anilor, să îţi fie dor de clipe întâmplate pe vremea când ne descopeream şi învăţam din plin ce înseamnă viaţa. Să îţi fie dor exact de ceea ce ştii că nu mai e posibil a se întâmpla. Este pur şi simplu omenesc, să vrem ce nu putem avea, este motorul nostru când începem să ne dăm seama că nemurirea nu ne este accesibilă viaţa asta. Simţim trecerea timpului. În schimb, ne-am obişnuit să privim în urmă, e şi normal, să privim către aventurile frumoase, şi să ni le dorim din nou, în locul unui viitor nesigur. Refuz! mereu am refuzat să privesc în trecut, iar acest mic conflict mă oboseşte câteodată. Aşa că aleg să duc lipsa vremurilor ce vor veni, nicidecum a celor ce sunt, ori au fost. Dansul? Încă nu îmi oferă ce-mi arată visele aşa că voi privi în viitor în continuare, până când va fi trecut, şi un altu-i va lua locul, aşa cum s-a întâmplat cu muzica, cu teatrul, deşi… îmi lipsesc.

 

Timpul a trecut, iar victime ale acestui praf  mai sunt prietenii, bunii prieteni peste care  stratul s-a aşternut mai rapid. S-au schimbat, au devenit mari, preocupaţi de viaţă şi au uitat ce înseamnă să fii copil. Tot ce văd ei e o amintire fadă, şi nu un viitor luminos. Poate de aceea, oameni fără o copilărie fericită se aruncă cu atâta uşurinţă în viitor, dar pierd, necrezând în oameni.

 

Prezentul este un echilibru, între trecut şi viitor, între clipe frumoase ale trecutului, şi cele grele care vor urma, între clipe urâte ale copilăriei, şi lumina unui viitor.

 

Prezentul înseamnă să fii copil. Îmbătrâneşti trăind în trecut, întinereşti trăind în viitor, te menţii păstrând echilibrul.

 

Ovidiu

Published in: on Noiembrie 13, 2009 at 2:40 am  Lasă un comentariu  

Un gand

Un gand tare ciudat mi-a venit astazi in minte. Artistii, adevaratii artisti, nu sunt oare doar niste mesageri pentru cineva din viitor? Pentru generatiile ce vor urma? Pentru cineva care are nevoie de „spusele” lor pentru a merge mai departe, pentru a gasi Drumul? Altfel, de ce supravietuieste atator ani povestea lor, daca nu pentru a calauzi usor, ca o dara de lumina pe un drum intunecat?

Published in: on Iulie 27, 2008 at 4:34 pm  Comments (1)  

Un vis

Se facea ca eram la mare si mi-am intalnit cativa prieteni vechi. Am stat putin de vorba cu ei, si am plecat pana la hotel. Cand m-am intors, apa devenise foarte tulbure si agitata, spre mal, dar in departare, unde se jucau prietenii mei era potolita. Am intrat incercand sa ajung la ei, dar valurile si curentii erau prea puternici si mi-am pierdut repede puterea. Intre timp a aparut o persoana in fata mea. O persoana ce nu zicea nimic. Mi-a intins mana, zambitor, iar eu am refuzat. Ma incapatanasem sa merg singur spre locul curat al prietenilor mei. Dupa un timp, apa era prea adanca si prea tulbure, iar persoana zambitoare tot in faza cu mana intinsa. In cele din urma, obosit si fara speranta am intains mana si l-am prins. In acel moment, fara efort a inceput sa ma traga prin apa tulbure, iar in scurt timp am ajuns intr-o zona unde apa era calda, linistita si putin adanca, dar prietenii mei nu erau nicaieri. Aici si apa de langa mal era la fel de frumoasa. Am iesit, m-am uitat pe plaja, si i-am gasit. Am intrat cu totii in apa, care acum era curata, si ne-am jucat.

 

Si as incheia cu Roger Glover, Little Chalk Blue

 

There’s no one here that feels no pain
deep inside we’re all the same
and when the light begins to end
we meet a friend

Some people symbolize
the hope and fears beyond our eyes
and now you shine so clear and true
believe in you

Fly on, little chalk blue
fly on, I’m following you
and everybody in the world
is following too
fly on

When you’re looked behind a door
you need your freedom there much more
and by your wings we’ll learn to see
you hold the key

Fly on, little chalk blue
fly on, I’m following you
and everybody in the world
is following too
following you
fly on

Published in: on Iulie 25, 2008 at 10:14 pm  Lasă un comentariu